Metal Gear Solid V: The Phantom Pain GameXP Review

Destul de multe review-uri pentru Metal Gear Solid V: The Phantom Pain au fost publicate cu mult timp inainte ca jocul sa fie lansat si majoritatea s-au grabit sa dea note foarte mari si sa laude cea mai recenta iteratie a seriei, ca fiind un pretendent categoric pentru jocul anului. M-am gandit ca acest fapt se datoreaza nedreptatii discutabile ce i s-a facut lui Hideo Kojima (pentru cine nu stie, acesta este creatorul seriei si cel care s-a ocupat de fiecare joc in parte) si presa a tinut sa fie solidara cu el. Din ceea ce vazusem si auzisem pana la momentul respectiv, nu-mi dadea nicio speranta ca jocul se va ridica la inaltimea asteptarilor, mai ales ca ultima parte a productiei a fost facuta pe genunchi, fara conducatorul de drept al proiectului.

Inceput de drum…

The Phantom Pain incepe in forta cu un intro spectaculos, demn de a intra in istorie, insa in acelasi timp semi scriptat si ambiguu. Dupa ce am terminat epilogul, tin sa recunosc ca nu reusisem sa inteleg nimic din ceea ce se intampla, dar ma pusese pe ganduri si-mi doream cu orice pret sa vad ce urmeaza sa se intample. Dar, dintr-o data, povestea devine monotona, banala, si nu-mi mai spune nimic interesant. Si o tot tine asa pe parcursul tuturor celor 31 de misiuni principale. Din cand in cand mai apare cate un cutscene care mai spune cate ceva interesant, avem casetele audio care trebuie obligatoriu ascultate pentru a afla contextul si detalii vitale pentru storyline, insa nimic spectaculos.

Primul headshot!

Dupa ce am dedicat aproximativ 35 de ore jocului, timp in care am facut toate cele 31 de misiuni, plus cateva zeci din cele secundare, eram decis sa ma opresc. Insa, discutand cu un prieten, fan mare al seriei, mi-a sugerat sa-i dau inainte pentru ca nu am vazut inca nimic. Acum sa si explic. Cele 31 de misiuni fac parte din capitolul unu, la finalul caruia primim creditele de rigoare care ne spun ca jocul s-a terminat. Dar, dupa credite vine surpriza. Un asa zis capitol doi incepe si desi este facut destul de alambicat, acolo aflam toate itele povestii, iar totul se leaga foarte frumos ca un cerc complet. In concluzie, este obligatoriu, daca vreti sa vedeti “the true ending” si sa aflati ce se intampla de fapt, sa jucati si misiunile care se deblocheaza dupa credite.

Studiind baza inamica…

Nu am inteles nici pana acum de ce s-a mers pe ideea asta, o poveste atat de interesanta sa fie atat de ascunsa. Din pacate am prieteni care au renuntat sa mai joace The Phantom Pain dupa primele 10 misiuni pentru ca li s-a parut prea plictisitor si este mare pacat pentru ca cireasa de pe tort este la final si da, este adevarat ca trebuie muncit din greu pentru ea.

…si pe inamic

Un ultim repros mai am sa-l fac partii de poveste si anume, ca este nemiloasa cu cei care nu au jucat si jocurile anterioare seriei. Este destul de greu sa intelegeti ce si cum, chiar si dupa revelatiile de la sfarsit, pentru ca universul Metal Gear este foarte complex si ori trebuie sa treceti prin toata seria, ori trebuie sa cautati pe internet filmulete sau texte explicative cu timeline-ul evenimentelor.

ahem….cred ca am o problema urgenta…

Trecand peste faptul ca misiunile sunt repetitive, atat ca obiective, cat si ca locatii, unde jocul se intinde pe doua harti de dimensiuni medii (Africa si Afganistan), gameplay-ul este facut la rang de arta. Orice misiune poate fi abordata literalmente cum va taie capul pe fiecare. Plecand de la metoda de infiltrare, pana la stilul de finalizare al acestora, totul ramane la latitudinea voastra. Puteti intra “all guns blazing”, si desi este un pic mai greu, puteti indeplini obiectivele si asa, sau “stealth” pana la capat, astfel jocul premiindu-va cel mai mult.

Cand vine furtuna

Avem la dispozitie un intreg arsenal de arme si echipamente ajutatoare care trebuie deblocate pe parcurs. Acest lucru se face cu banii pe care ii primiti la finalul fiecarei misiuni si este destul de important sa va dedicati timp misiunilor secundare care aduc si ele bani, pentru ca spre sfarsit veti avea nevoie de mai multe tipuri de arme, pentru a trece mai usor de obstacole.

Introoooduuuuciiiiing… Diamond Dog!!!

Destul de inutil mi s-a parut Mother Base-ul care trebuia vizitat aproape dupa fiecare misiune pentru a nu rata cutscene-uri. Altfel, nu am avut niciun motiv pentru care sa ma intorc la baza pentru ca totul putea fi facut de pe iDroid-ul din dotare, un computer cu care puteti da orice comanda doriti catre baza: de la constructia unor noi facilitati, dezvoltarea armelor, trimiterea in misiune a soldatilor, pana la a cere elicopter pentru extragere sau pentru air support. Da, ati inteles bine. Putem cere ajutorul unui elicopter care sa traga in inamici.

Ai mei sunteti

In fiecare misiune putem lua alaturi de noi cate un companion care ne va crea fiecare cate un avantaj. Primul este calul, care ne ajuta in mare la a traversa ma repede tinuturile semi desertice, avem catelul, pe care l-ati vazut cu siguranta in trailere si care poate identifica inamicii pe harta, si nu in ultimul rand, o avem pe Quiet. Lunetista muta si misterioasa care dupa cum banuiti va va ajuta in eliminarea inamicilor cu un sniper rifle. Pentru cei rabdatori, care vor juca si misiunile din capitolul doi, vor avea parte de surprize placute in ceea ce o priveste pe Quiet.

Sa traiasca sefu’

Jocul are si o latura multiplayer destul de ciudata. Pentru a beneficia de mai multe resurse, putem construi FOB-uri (alte baze in diferite colturi ale lumii). Acestea pot fi atacate de alti jucatori, iar noi bineinteles, trebuie sa le aparam. Se aplica si viceversa, daca doriti sa-i faceti cuiva viata un calvar. Noroc ca jocul poate fi setat sa stea in offline mode, astfel fiind siguri ca nu veti fi deranjati. Nu zic, este o latura foarte distractiva, insa nu-mi place sa fiu deranjat aleatoriu, intr-un moment in care poate nu am niciun chef de multiplayer, sa ma trezesc sa fiu obligat sa-mi apar baza. Oricum, de mentionat, ca la ora la care scriu acest review, serverele inca au probleme mari in a functiona, lasand jucatorii indiferent de dorintele lor in offline majoritatea timpului.

Quiet

Din pacate, grafica nu se ridica la inaltimea gameplay-ului, dar aici nu este nicio surpriza. Insusi Kojima a declarat la un moment dat ca jocul sau este axat pe gameplay, iar grafica nu se ridica la inaltimea altor jocuri care au fost lansate anul acesta. De la distanta totul arata foarte realist, iar fizica este excelent implementata, insa daca va uitati de aproape, veti observa destul de multe stangacii.

Asa zic si eu

Metal Gear Solid V: The Phantom Pain nu este un joc pentru oricine. Este genul de joc care poate crea discutii interminabile despre ce face dintr-un joc sa fie bun sau prost. Daca e sa ne raportam la originile cuvantului “joc”, creatia lui Kojima este o capodopera aproape fara egal. Daca este sa-l luam ca un intreg si sa ne gandim la toate elementele pe care noi jucatorii le cerem si suntem din ce in ce mai pretentiosi, atunci jocul are lacune. Misiunile cum am zis mai sus, sunt repetitive, povestea se lasa asteptata pana la final, iar grafica nu se ridica la inaltimea unor jocuri actuale. Cu toate acestea, Hideo Kojima s-a tinut de promisiunile facute. Gameplay-ul straluceste, personajele sunt la fel de ciudate (in sensul bun al cuvantului) ca si in jocurile precendente, mai punem ca avem parte si de actori de marca precum Kiefer Sutherland sau Troy Baker, toate argumente pozitive pentru a va convinge ca jocul nu trebuie ratat. Un lucru important pe care era sa-l uit, The Phantom Pain ruleaza pe consolele actuale in 60fps constant. Ar trebui sa fie o normalitate, dar, din pacate este o raritate.