Death Stranding

Dupa primele doua ore petrecute alaturi de Death Stranding am fost tentat sa sting consola si sa scriu o recenzie negativa cu o nota foarte mica la final. Sentimentul a inceput sa-si piarda din intensitate pe masura ce am progresat prin primele capitole lungi ce pareau interminabile, condus si de dorinta de a intelege ceva din povestea pe care o percepeam ca si cand ar fi spusa de un personaj in stare foarte avansata de ebrietate, incercand si esuand sa pastreze o coerenta in ceea ce vorbeste. Mai mult, aceasta stare parca i-a fost transferata si lui Sam Porter (Norman Reedus), personajul controlat de jucator, care, incercand sa care literalmente sute de kilograme in carca, nu reusea nici in ruptul capului sa-si mentina echilibrul, ci, asemenea unui domn respectabil ce cu greu se mobilizeaza sa iasa din crasma de la coltul strazii, drumul pare prea ingust, iar destinatia prea indepartata. Unde mai pui ca vede si fantome ce atarna de o ata din ceruri. Dar, doar daca ploua.

Lasand gluma la o parte, Death Stranding, asemeni unui vin, devine mai bun pe masura ce inainteaza in poveste. Misiunile raman aceleasi, se rezuma la a tine locul unor fetch quest-uri din RPG-urile clasice, numai ca aici sunt misiuni principale, numite Orders. Dar, cu toata repetitivitatea si banalitatea lor, jocul devine din ce in ce mai interesant si ofera momente impresionante pe traseu. Povestea isi desface si ea itele destul de greu la inceput, oferind informatii doar cat sa acapareze atentia, fara insa sa explice nimic concret. Lucrurile nu raman neexplicate, iar daca ramaneti atenti pana la final, apoi mai cititi si mailurile sau interviurile ce sunt deblocate din cand in cand, cand vor rula creditele, veti avea o imagine destul de clara a ceea ce a vrut sa ne spuna Hideo Kojima.

Sam Porter, fara prea mult interes pentru patrie, il intereseaza doar sa livreze cutiile din stanga in dreapta cat mai bine si mai eficient asemenea unui curier de pe meleagurile noastre. La fel ca in Romanica noastra, nu toate livrarile vor ajunge la destinatie in stare impecabila, pentru ca pe traseu veti intalni zone muntoase, stanci, rauri ce vor fi dificil de trecut, mai sunt si teroristi ce va vor vana ca pe sobolani, si nu in ultimul rand, BT’s (Beached Things), sa le zicem creaturi (suflete sau fantome) ce vin de pe “Beach”, o plaja ce tine loc de purgatoriu in povestea de fata. In prima faza acestea din urma nu pot fi vazute de nimeni, dar cu ajutorul lui BB (un bebe ce “traieste” intr-o cutie ce-l tine intre viata si moarte) Sam reuseste sa vada silueta acestor BT’s pentru a se putea ferii de ei. Pe masura ce avansati in joc, veti primi si arme cu care ii veti putea elimina, facand munca mai usoara.

De altfel, intreg jocul se bazeaza pe principiul livreaza ceva ca sa-ti mai dam ceva. Aproape fiecare livrare deblocheaza cate un item nou care se dovedeste a fi util. Motocicleta, care de departe pare a fi cea mai utila, este in egala masura enervanta, iar plimbarea cu ea pare uneori mai dificila decat mersul pe jos. Pe traseu va veti impiedica din cinci in cinci secunde de stanci, de terenuri denivelate, cratere, iar cireasa de pe tort o ofera incercarea de a va urca pe motor pe munte. Daca mai luam in calcul ca in a doua treime de joc va veti face veacul pe un munte unde iarna este in floare, atunci veti intelege ca orice item va va debloca jocul, nu va fi suficient de util cat sa sparga monotonia de a va plimba din punctul A in punctul B, cu carca plina.

Death Stranding inoveaza la capitolul cooperativ, unde odata ce veti conecta cate o zona la “Chiral Network”, veti putea interactiona cu constructiile montate de alti jucatori. Astfel interactiunea indirecta dintre jucatori devine foarte importanta. Daca nu puteti urca pe o stanca prea abrupta, iar cineva a trecut pe acolo mai devreme, veti gasi cel mai probabil o scara montata strategic, facandu-va munca mai usoara. Daca mergeti cu motorul si nu mai aveti baterie, uitati-va atenti in jur, ca cel mai probabil veti gasi o statie de reincarcare in apropiere. Pentru cei care acest joc le va intra pe sub piele, vor putea creea o lume mult mai usor de traversat. Lucrurile merg pana acolo, pana unde veti putea reconstrui sosele. Timpul nu mi-a permis, dar mi-as fi dorit sa pot face o sosea de la un capat la altul al hartii. Ma gandesc ca din acel moment mi-as fi usurat enorm munca.

Lucrurile nu sunt roze nici daca va dedicati in totalitate sa reconstruiti cat mai multe facilitati pe harta. Ploaia, care aduce “Timefall”, distruge orice atinge. Fie ca vorbim de constructii, fie ca vorbim de oameni, toate vor imbatranii excesiv la fiecare picatura de ploaie. Astfel, Sam poarta in permanenta un costum impermeabil, iar de fiecare data cand incepe sa picure, isi trage gluga pentru a nu fi atins de niciun strop. Daca doriti ca structurile sa-si pastreze functionalitatea, va trebui constant sa duceti resurse la ele pentru a le repara. Prea multa munca, din punctul meu de vedere, inutila.

Dincolo de gameplay-ul care de cele mai multe ori este frustrant, Death Stranding reuseste sa atinga cateva corzi sensibile. Fara a juca rolul unui erou, a reusit sa ma faca sa ma simt un erou. Fiecare livrare este destinata unui personaj cu care interactionez, care-mi multumeste pentru ceea ce am facut pentru el, am intalnit situatii in care am salvat vieti, datorita grijii de a livra pachetul in conditii cat mai bune, am reconectat oameni care i-au pierdut pe cei dragi, cand evenimentele apocaliptice si-au intrat in drepturi. Death Stranding privit din perspectiva unui simplu joc, nu reuseste sa se ridice la inaltimea emotiilor pe care le genereaza, la nivelul principiilor dupa care se ghideaza. In varful unui munte, jocul pare sec, un simplu om care cara in carca pachete generice, dar la fiecare destinatie se intampla o mica magie. Fiecare personaj intalnit are o personalitate a sa, o motivatie, o dorinta, si de cele mai multe ori am fost rugat sa-i ajut, sa-i reconectez cu restul oamenilor. Death Stranding este o experienta mai mult decat un joc, dar care, din pacate, va ajunge cu greu la inimile gamerilor.