Assassin’s Creed Chronicles: China GameXP Review

Cand a fost anuntat prima data Assassin’s Creed Chronicles: China (ACC:C) va spun sincer ca am fost mai entuziasmat de acest joculet decat de Unity sau Rogue. Recomandat ca fiind parte din Season Pass-ul pentru Unity, m-a facut sa ma gandesc serios sa-l achizitionez, in ciuda principiului meu de a nu da niciodata bani pe aceste DLC-uri fara sens, lansate doar pentru a ne mai stoarce un pic buzunarele noastre si asa saracite tot de hobby-ul nostru cel de toate zilele. De data aceasta am zis ca un joc intreg, fie el si scurt, merita atentia in conditiile in care este facut si bine.

Fiecare nivel are cate un side queste, care rezolvat ofera puncte bonus

Trecand direct la subiect, jocul de fata m-a trecut prin mai multe stari, ba de bine, ba de rau, incercand parca sa ma convinga ca are suflet si ca nu este facut la repezeala. Ca o paranteza, jocul mi-a adus si niste nostalgii legate de Prince of Persia, o serie care mi-a placut foarte mult si sper ca Ubisoft sa-si intoarca atentia si spre aceasta franciza intr-un viitor apropiat, desi pare putin probabil la momentul actual. Facand o comparatie intre jocurile cu printul vesnic indragostit in cautarea printesei si ACC:C, acesta din urma are o lipsa acuta de identitate. Shao Jun, personajul principal, nu reuseste sa ne convinga de cauza ei, firul narativ fiind mai mult un pretext fara culoare pentru a vizita locatii precum Macau sau Zidul Chinezesc.

Al meu esti mah!!!

Ca dovada ca nu conteaza ce elemente introduci in mix, ci cum sunt armonizate, prezenta generica a lui Ezio Auditore, cel mai bine conturat personaj din seria Assassin’s Creed, nu reuseste sa aduca niciun plus povestii sau jocului la nivel general. In ACC:C, Ezio serveste rolul de a fi “antrenorul” lui Shao Jun, acest lucru fiind prezentat si de tutorialele presarate de-a lungul jocului in care suntem invatati cum sa executam diferite abilitati odata ce acestea sunt deblocate.

Noaptea pe mare

Ca sa rezumam povestea, avem una bucata eroina – Shao Jun, care, dupa ce isi face ucenicia alaturi de Ezio, porneste intr-o misiune de razbunare impotriva grupului de Templari, Eight Tigers care au eliminat Brotherhood-ul din China. Bineinteles, dorinta ei este de a reinstala ordinea si de a readuce domnia asasinilor in tara ei natala. Nu suna rau pe hartie, insa povestea nu prinde niciodata viata si nu este ajutata nici de atmosfera, nici de soundtrack ori de dialoguri.

Leap of faith

Ce mi-a placut in schimb foarte mult a fost directia artistica, unde Ubisoft exceleaza in ultimul timp la toate jocurile indie. La fel de mult am apreciat cum s-au prezentat si Valiant Hearts sau Child of Light, diferenta fiind ca acele jocuri au stat bine la toate capitolele, putandu-le categorisi chiar mici opere de arta. Din pacate ACC:C nu reuseste sa se apropie din punct de vedere al gameplay-ului sau din punct de vedere emotional de acele jocuri si este pacat pentru ca, asa cum am spus si mai sus, toate elementele sunt acolo, atat ca nu au fost implementate cum trebuie.

Cica sunt auzit daca merg repede!

Gameplay-ul e si el cu probleme, in primul rand prea simplu. In permanenta jocul te duce de manuta si-ti zice ce sa faci la fiecare pas. Daca ai nevoie de un cutit sa tai o sfoara, ai langa tine o cutie cu cutite, daca ai de executat o abilitate mai complexa, jocul te avertizeaza ca trebuie sa apesi anumite butoane sa treci mai departe. Este mare pacat, pentru ca acest gen 2.5D platformer are potential mare si se pot face multe nivele interesante care sa-ti dea batai de cap. De exemplu, Batman Arkham Origins: Blackgate, si el cu defectele lui, reuseste sa-ti puna mintea la contributie mult mai bine si in acelasi timp intr-un mod distractiv. Pe cand ACC:C te plimba de manuta din punctul A in punctul B fara a te pune sa faci ceva ingenios pentru a trece mai departe.

La asasinat de baieti rai

Jocul iti ofera trei metode prin care sa treci prin nivele: Shadow, Assassin sau Brawler. In functie de cat de bine performezi, esti punctat, iar la finalul fiecarui nivel, daca aduni suficiente puncte, sunt deblocate diferite abilitati sau upgrade-uri. Problema este ca jocul te obliga sa joci Shadow (sa treci nevazut prin nivele, sa nu fi vazut de nimeni si sa nu omori pe nimeni) pentru a primi cele mai multe puncte. Celelalte doua moduri te puncteaza mai putin pentru ca se presupune ca sunt mai usoare. Dupa cum banuiti, Brawler presupune sa mergi “all guns blazing” sa omori tot in cale, iar Assassin presupune sa omori pe cine vrei atata timp cat nu esti vazut de nimeni. Din pacate AI-ul si el se comporta destul de idiot – inamicii au niste pattern-uri de miscare prestabilite, mai mult jocul iti si zice cand acestia urmeaza sa faca o miscare. Daca isi intorc capul, vei fi avertizat cu o iconita deasupra capului. Cand se deplaseaza, cu ajutorul abilitatii Eagle Vision poti vedea exact traseul pe care acestia il urmeaza. Daca esti depistat, timp de fix zece secunde inamicii ne vor cauta apoi vor trece inapoi la rutina lor.

I’m the king of the world!!!

Cum am mai spus, astept cu interes mai mare ceea ce pregateste Ubisoft in materie de jocuri indie. La capitolul AAA, publisher-ul ramane dator pentru jocurile slabe lansate anul trecut. Din pacate, ACC:C, desi arata ca un joc indie, nu se ridica la inaltimea fratilor mai mari Valiant Hearts sau Child of Light. Dar raman in continuare interesat de celelalte doua jocuri din seria Chronicles ce urmeaza a fi lansate anul acesta, in speranta ca Ubisoft a invatat din greseli si ca vor livra o experienta placuta in universul Assassin’s Creed. Ar cam fi cazul.