The Last Guardian GameXP Review

Industria gaming-ului ofera din cand in cand cate o telenovela demna de povestit nepotilor care uneori risca sa fie chiar si contemporana cu acestia. The Last Guardian se poate mandri cu aproape zece ani petrecuti in productie, ratacit in tranzitia generatiilor si gata sa piarda orice sansa de a mai vedea lumina zilei. Insistenta unor fani infocati a jocurilor Ico si Shadow of the Colossus care au intrebat in permanenta ce se intampla cu jocul, a facut ca acest proiect sa nu moara si sa-si faca aparitia pe consolele noastre, poate un pic prea tarziu. Problema pe care o risca The Last Guardian este aceea ca nu se va ridica la inaltimea asteptarilor. Cu cat un lucru se lasa mai asteptat, cu atat se creaza un mit in jurul sau, o ideologie greu de atins de producatori. Bineinteles ca la o saptamana dupa lansare parerile sunt impartite, cum ca jocul este foarte bun, foarte prost, se misca greu sau ca nu are poveste.

Cine nu este obisnuit cu jocurile lui Fumito Ueda, directorul pentru The Last Guardian, acesta face jocuri putin abstracte dar care se bazeaza in primul rand pe atasamentul dintre personajele principale si relatia acestora. In jocul de fata, avem parte de relatia dintre un baietel si un animal jumatate pasare, jumatate caine si… jumatate nu stiu ce… (poate griffin) care pe masura ce avansam in campanie atasamentul unul fata de celalalt devine din ce in ce mai vizibil, pana in punctul in care fiecare e dispus sa se sacrifice pentru celalalt. Inca de la inceput personajele inteleg ca au nevoie unul de celalalt pentru a trece peste obstacole, cu scopul final de a scapa dintr-un castel plin de pericole.

Daca la inceput Trico nu prea te asculta si ai nevoie de munca de convingere pentru a face ce-ti doresti, pe parcurs acesta se ataseaza de baietelul controlat de jucator si devine din ce in ce mai ascultator, ca intr-un final sa poti sa-i dai comenzi ca unui caine dresat. Problema apare la partea tehnica a jocului, unde comenzile nu functioneaza asa cum ar trebui, iar Trico trebuie de cele mai multe ori ghidat pentru simplul fapt ca pierde simtul orientarii sau directia astfel fiind necesare repetari ale unor actiuni pana cand acestea sunt executate corect. La un moment dat a trebuit sa dau chiar restart checkpoint pentru ca un obiect pe care trebuia sa-l mut ramasese blocat in decor si nu mai putea fi clintit din loc. Din fericire totusi, s-a intamplat o singura data pe parcursul intregului joc, insa problema bug-urilor ramane si este destul de deranjanta.

O alta nemultumire ar fi orientarea camerei care de cele mai multe ori este haotica. Pe mine, personal, nu m-a deranjat, m-am apdatat destul de usor si repede la inexactitati si cadrele de multe ori aiurea, dar am citit destul de multe critici pe internet in acest sens si trebuie mentionat. De asemenea acest aspect are impact si asupra controlului persoanjului care din cauza ca uneori camera ramane blocata pe cate o directie, nici personajul nu mai executa comenzile corect ducand uneori frustrarea la cote destul de mari.

Spre surprinderea mea, The Last Guardian este un joc care nu m-a plictisit nicio secunda desi mecanicile de gameplay sunt de cele mai multe ori simpliste. Daca in ultimul timp avem parte de multe “walking simulators” sau alte genuri care mimeaza gameplay-ul dar lipseste cu desavarsire, The Last Guardian reuseste sa fie interesant pana la capat, bazandu-se pe puzzle-uri simple si pe unele situatii cu rezolvari inedite dar despre care nu voi da spoiler-e. Latura de combat este si ea simulata, solutionandu-se prin comenzi date lui Trico de a ataca inamicii, iar baietelul trebuie in tot acest timp sa fuga sau sa se furiseze printre inamici. Oricand exista si solutia de a se sui pe “animalutul” de companie pana cand pericolul este inlaturat.

Poate mai mult ca oricand, un joc ar trebui judecat mai mult pentru latura sa artistica si mai putin pentru realizarile tehnice. Luat ca si joc, The Last Guardian nu este cel mai reusit, cu siguranta nu candideaza la jocul anului, dar are suflet. Ofera emotie, spectacol vizual, si nu in ultimul rand, o povestioara despre doua suflete din doua lumi diferite care se unesc la nevoie si ajung sa se ataseze pana acolo unde salvarea celuilalt primeaza. Daca asteptarea a meritat sau nu, ramane la latitudinea fiecaruia. De cand The Last Guardian a fost anuntat si pana a fost lansat, au fost suficiente jocuri care au tinut de cald, iar acum ca in sfarsit a sosit, m-am putut bucura de el, am trait emotiile alaturi de personajele sale si in final ma simt satisfacut.