Detroit: Become Human

Inca de cand s-a lansat noua generatie de console, personal, am asteptat cel mai nerabdator, noul joc al lui David Cage. Heavy Rain il consider si in ziua de azi o capodopera printre exclusivitatile lansate pe consolele Playstation, iar, Beyond: Two Souls, desi nu s-a ridicat la nivelul asteptarilor, l-am indragit si l-am jucat cu placere. Printre lucrurile pe care le apreciez cel mai mult la un joc video este latura sa narativa si taxez de fiecare data cand povestea este prezentata prost, sau, mai rau, inexistenta. Nu sunt nici adeptul celor care dau la o parte gameplay-ul pentru storyline, ci caut echilibrul ideal intre cele doua componente pe care le consider vitale pentru ca un joc single-player sa fie complet.

Cei care au mai jucat jocurile celor de la Quantic Dream stiu foarte bine la ce sa se astepte, David Cage fiind obsedat de ideea de a crea povestea perfecta, neglijand uneori componente ce alcatuiesc un joc in adevaratul sens al cuvantului. Pot ingadui o mecanica simplista in favoarea unei povesti care ma prinde si care ma lasa sa schimb soarta personajelor in voie. Detroit: Become Human merge pe aceeasi reteta cu care ne-am obisnuit, bifeaza multe puncte pozitive, dar ii lipseste acel ceva care sa-l faca un joc de referinta printre adventure-urile din zilele noastre. Acestea fiind zise, totusi, Detroit m-a prins si cu siguranta ma voi intoarce la el de mai multe ori in viitor.

Povestea incepe lent, lasand timp sufiecient sa cunoasteti personajele, sa va acomodati cu ele, sa le descifrati personalitatea. Chiar daca sunt momente cand devine previzibil ceea ce urmeaza sa se intample, nu a fost niciun moment in care sa ma simt plictisit. Fapt ce se datoreaza in cea mai mare parte multitudinii de alegeri ce trebuie facute la fiecare pas. Chiar daca vorbim de un dialog prelungit, sau de cate un moment de explorare, jocul taxeaza fiecare gest facut de jucator. Daca veti investiga o oglinda, exista riscul sa nu mai aveti timp sa investigati si pixul aruncat pe jos, daca alegeti o linie de dialog, exista riscul ca discutia sa avanseze si sa nu mai puteti sa selectati si alte optiuni de conversatie. Fiecare moment poate fi definitoriu pentru ceea ce urmeaza, fiecare lucru spus, fiecare cale aleasa poate avea consecinte majore, iar singura optiune de a vedea ce s-ar fi intamplat daca ati fi ales altfel e sa dati restart chapter, sau mai rau, new game.

Butterfly effect intr-adevar functioneaza in Detroit, mai mult ca in oricare alt joc pe care l-am jucat. Sunt cazuri in care veti vedea consecintele unor actiuni dupa ce ati mai parcurs vreo cinci, sase capitole, iar multitudinea de finaluri posibile este coplesitoare. Toate deciziile luate sunt incadrate foarte inteligent intr-un flowchart ce poate fi consultat in orice moment. La inceputul fiecarui capitol (scena ar fi mai corect spus) puteti accesa din meniu acest flowchart si puteti vedea toate ramificatiile posibile. In prima faza am apreciat foarte mult faptul ca producatorii s-au gandit sa ne ofere aceasta metoda simpla de a urmari deciziile luate si eventual sa va intoarceti sa vedeti cum decurg si celelalte decizii, dar pe parcurs a devenit din ce in ce mai obositor. Dupa ce am trecut de jumatatea povestii, am inteles ca indifierent ce fac, voi rata multe scene, iar evenimentele puteau decurge intr-un cu totul alt mod. Urmarind flowchart, dupa flowchart si implicatiile deciziilor mele, a devenit cu adevarat coplesitor. Jocul recomanda sa explorati cat mai mult, ca astfel, puteti debloca optiuni de dialog sau chiar solutii pentru anumite situatii, dar cum am spus si mai sus, fiecare gest conteaza, iar la primul playthrough nu aveam de unde sa stiu ce poate declansa un eveniment pe care nu mi-l doream. Multitudinea de decizii care conteaza cu adevarat alcatuiesc punctul forte al jocului, insa acel flowchart care poate fi consultat inca dinainte de a incepe propriu-zis capitolul, personal m-a coplesit in multe momente. Cei care sufera de OCD ca mine si vor sa faca tot si sa vada tot ce are un joc de oferit, sunt convins ca vor avea aceleasi probleme ca si mine.

Cum am mentionat mai sus, jocului de fata ii lipseste un “ceva” care sa-l transforme intr-o capodopera. Desi am petrecut cele opt ore necesare sa termin un playthrough foarte prins de evenimente, la final am simtit ca am asistat la o poveste seaca, fara sare si piper. Desi au fost multe momente in care povestea a incercat sa ma apropie de personaje prin diverse momente emotionale, totul a parut fara suflet. Poate de vina este scenariul, sau poate ce incearca sa-mi transmita, dar cand trag linie am impresia ca sunt o sumedenie de elemente pozitive care nu se incheaga cum trebuie.

Povestea este spusa din perspectiva a trei personaje care aparent nu au nimic in comun mai mult decat faptul ca toti trei sunt androizi. Kara si Markus au fost creati de om pentru a-l sluji cu nevoile de zi cu zi, pe cand Connor este cel mai avansat android, iar menirea lui este sa investigheze si sa rezolve cele mai grele cazuri pe care politia din Detroit le are pe mana. Fortati de diferite imprejurari, androizii incep sa “dea eroare” si sa sparga bariera constiintei, devenind constienti de sine. Astfel mai este doar un pas pana la revolutie, iar de aici am sa va las pe voi sa descoperiti ce urmeaza.

In Detroit, pentru ca povestea sa ramana in prim plan, gameplay-ul are de suferit. Mecanicile sunt simpliste si de cele mai multe ori e nevoie de o simpla formalitate pentru a trece mai departe. QTE-urile sunt prezente aproape in fiecare scena, dar de multe ori inutile. Indiferent daca le veti reusi sau nu, povestea va continua. Bineinteles, QTE-urile sunt definitorii pentru calea pe care doriti sa mergeti, dar nu veti dori intotdeauna sa le reusiti. Sunt cazuri in care veti vrea sa le ratati intentionat, iar astfel de momente devin uneori de-a dreptul caraghioase. Desi vorbim de un joc adventure, puzzle-urile sunt inexistente, iar tot ce veti face in joc va fi la mintea cocosului. Daca veti avea nevoie de un item pentru a rezolva o problema, stati fara grija, acel item va fi pus strategic la doi pasi de personaj.

Detroit: Become Human este un proiect ambitios, care, din punctul meu de vedere in mare parte a reusit. Chiar daca scenariul nu este cel mai spectaculos, faptul ca ma pot “juca” cu el in voie ofera un mare plus. Nenumaratele ramificatii ma fac sa-mi doresc sa joc Detroit de cate ori este necesar pentru a vedea tot. Producatorii se lauda ca sunt necesare in jur de patruzeci de ore pentru a face acest lucru, iar momentan pot spune ca sunt motivat sa le petrec alaturi de joc pentru a reusi sa parcurg toate scenariile posibile. Nu este cel mai reusit titlu produs de Quantic Dream, dar suficient de reusit pentru a astepta cu nerabdare ce va mai inventa David Cage.

Detroit: Become Human a fost oferit gratuit site-ului nostru pentru review de Sony Interactive Entertainment Europe.