Cand suntem atrasi de un lucru, fie el joc, film sau carte ne dorim sa nu se termine niciodata. Ne dorim ca producatorii sau autorii sa ne ofere la nesfarsit mai mult din tortul pe care tocmai l-am devorat. Spre deosebire de un desert bun, arta este direct influentata de inspiratia celor care o creeaza la care se adauga si timpul de executie si banii investiti. Assassin’s Creed a cazut in pacatul pe care-l numesc personal “Tanar si Nelinistit” si aici ma refer la faptul ca tine sa stea pe consolele sau calculatoarele noastre mai mult decat este binevenit.
Dupa un start stangaci cu o prima iteratie nu prea stralucita, Ubisoft a dat lovitura cu trilogia lui Ezio. Asa zisele Assassin’s Creed 2, 2,5 si 2,75 au fost de departe cele mai reusite din serie, atat prin prisma consistentei povestii, cat si prin gameplay-ul lasat liber de producatori si nu in ultimul rand prin latura istorica care a impresionat de fiecare data. Legat de Revelations sunt constient ca multa lume il considera unul din iteratile mai slabe ale seriei despre care dati-mi voie sa spun ca nu sunt de acord. Poate ca firul narativ principal nu este cel mai original, dar luat ca un intreg in contextul trilogiei, il consider foarte reusit, chiar daca spune o particica poate prea mica dintr-un intreg.
Mai recentele Black Flag, Unity sau Syndicate au adus imbunatatiri majore in materie de deplasare, unde personajul controlat de jucator se misca mult mai fluent, iar momentele unde pur si simplu interpreteaza gresit comenzile sunt mult mai rar intalnite. Din pacate Ezio Collection nu adreseaza aceasta problema, comenzile fiind preluate de jocuri la fel de stangaci ca si acum sapte, opt ani, astfel concluzia fiind ca producatorii nu au facut nimic in acest sens.
Cu toate ca la ora actuala cele mai recente jocuri ale francizei sunt cele mai jucabile, nu pot sa nu remarc faptul ca cele mai noi nu mai au sufletul pe care seria lui Ezio o are. Motivul pentru care cel mai probabil Ezio a ramas cel mai apreciat asasin din serie, este acela ca povestea este consistenta, personajul este credibil, iar gilda asasinilor era prezentata ca fiind de partea binelui. Acum lucrurile sunt din ce in ce mai gri, iar noii eroi nu mai au aceeasi carisma, iar povestile lor par din ce in ce mai banale.
Nimic legat de continut sau gameplay nu a fost modificat, dar mai surprinzator este faptul ca nici pe partea de grafica lucrurile nu au fost imbunatatite semnificativ. Desi jocurile ruleaza acum la 1080p cu doar 30fps ce-i drept stabil, in rest prea multe schimbari la capitolul grafica nu sunt. Este adevarat ca anumite texturi au fost imbunatatite dar per total, colectia arata la fel de prafuita ca si versiunile originale lansate generatia trecuta.
La minusuri adaugam si faptul ca multiplayer-ul a fost complet lasat afara de producatori. Nu este neaparat o pierdere tinand cont ca jocurile au fost create in primul rand pentru experienta single player, iar multiplayer-ul nu a avut cine stie ce succes, dar ar fi fost un plus ca acesta sa se regaseasca in trilogie.
Din pacate Ezio Collection este greu de recomandat celor mai tineri care vor experiente de ultima generatie. Colectia trebuia sa-i apropie si pe cei mai nou veniti in serie cu ce a avut cel mai bun de oferit Assassin’s Creed pana acum. Dar o simpla portare cu grafica prafuita si un control al personajului foarte rudimentar nu se poate face primavara. Singura diferenta intre versiunile originale si aceasta trilogie este ca acum jocurile pot fi jucate si pe generatia actuala de console.
Ne reintalnim cu Ezio pe generatia noua de console
Desi nu imbatranesc prea frumos, jocurile sunt in continuare pline de suflet
Povestea foarte frumoasa
Scurt metrajul Ember este adaugat pe disc. Acesta da finalitate povestii si va recomand cu caldura sa-l urmariti dupa ce terminati trilogia
Control rudimentar
Grafica invechita
Lipsa multiplayer-ului
Lasa un raspuns